Aud in spatele meu unul dintre baieti intreband “Cat mai avem?”. Este o intrebare care era pe buzele tuturor, dar de frig, oboseala si frica de raspuns nu indrazneam sa o spunem cu voce tare. Se face ziua, iar razele soarelui incep sa patrunda printre norii din jur. Da, norii se afla in jurul nostru si multi chiar sub noi pentru ca rasaritul soarelui ne gaseste in aceasta dimineata la aproape 5700 de metri altitudine. “Inca o ora si ajungem la Stella Point” este raspunsul ghidului tanzanian care ne si arata in sus acel punct indepartat unde trebuie sa ajungem. Panta este tot mai abrupta, frigul tot mai patrunzator, durerile de cap si ametelile din ce in ce mai puternice, iar energia mea este pe sfarsite. Sunt la capatul celei mai lungi si grele nopti din viata mea, dupa 6 ore de mers prin intuneric, doar la lumina frontalei, la temperaturi de minus 15-20 de grade. Mai am deci o ora pana la Stella Point si de acolo inca 45 de minute de mers de-a lungul crestei pana la Uhuru Peak, cel mai inalt varf al Muntelui Kilimanjaro si totodata Acoperisul Africii. Sunt atat de aproape, insa uitandu-ma in sus spre Stella Point am impresia ca nu voi putea sa reusesc. Aceasta ultima portiune a ascensiunii este foarte grea, confirmandu-se tot ce auzisem despre acest traseu. Aud pentru a o mia oara “pole pole” (incet , incet) de la ghidul nostru, imi las greutatea in bete tot mai mult si inaintez extrem de “pole” spre acest punct care parca se indeparteaza de noi in loc sa se apropie.

De 10 luni ma gandesc la aceasta dimineata intrebandu-ma daca voi avea puterea sa ajung pe cel mai inalt varf din Africa. In Ianuarie 2009 am decis impreuna cu un prieten sa mergem intr-o expeditie pe Muntele Kilimanjaro. Amandoi calatorisem in 2008 in Africa, eu in Kenya si el in Tanzania si eram deja cuceriti de continentul negru si de ambitia de a cuceri cel mai inalt munte al sau, celebrul Kilimanjaro. Ideea noastra a atras si alti prieteni si astfel am ajuns la un grup de 7 baieti si o fata, gata de drum si pregatiti pentru aceasta aventura africana.

Situat la 340 de km sud de Ecuator, in nord-est-ul Tanzaniei, Kilimanjaro este un stratovulcan cu trei conuri vulcanice denumite Kibo, Mawenzi si Shira. Dintre acestea, Kibo, denumit si Piscul Uhuru, are o inaltime de 5895 de metri si este cel mai inalt varf al Africii, fiind parte din patrimonial UNESCO si unul dintre cele 7 Varfuri (7 Summits, sunt cele mai inalte varfuri de pe fiecare continent), visul si obiectivul greu de realizat al tuturor alpinistilor din lume. Al patrulea ca inaltime dintre cele 7 varfuri, Kilimanjaro este un munte care poate sa fie urcat fara sa fie necesare cunostintele de alpinism, iar acest lucru il transforma intr-o tinta pentru foarte multi amatori. Numarul temerarilor care incearca cucerirea acestui varf creste in fiecare an, aproximativ 25 000 de persoane in anul 2009, iar rata de success este de sub 40%. Exista 6 rute oficiale de acces de la baza muntelui pana la Uhuru Peak, iar ascensiunea se poate face doar pe una dintre aceste rute, impreuna cu un ghid licentiat si insotit de porterii care pentru 7-10 USD/ zi cara aproximativ 30 kg pe pantele muntelui, deplasandu-se mult mai repede decat toti turistii veniti sa urce pe munte.

Marangu, denumita si Coca Cola Route, este cea mai cunoscuta ruta, insa dupa cum spune si al doilea sau nume, este totodata cea mai aglomerata si comerciala dintre toate rutele. Accensiunea se face dinspre sud-est, este una din rutele usoare si mai ieftine, dureaza doar 6 zile, si este singura ruta cu innoptare in cabane, din aceaste cauze fiind si cea mai aglomerata.

Machame, denumita Whisky Route, este a doua ruta ca popularitate. Ascensiunea se face dinspre sud-vest, este o ruta dificila de 6 zile insa recomandabila cu o zi suplimentara pe munte. Traseul este superb, ofera o foarte buna aclimatizare si sanse ridicate de reusita fiind poate ruta cea mai frumoasa si totodata ruta favorita a ghizilor locali si a alpinistilor profesionisti.

Dintre rutele mai putin populare, Rongai este considerata cea mai usoara. Acest traseu de 6 zile este singurul traseu care se apropie de varf dinspre nord-vest, ajunge in apropierea varfului Mawenzi si este unul dintre cele mai frumoase.

Ruta Umbwe este cel mai direct traseu catre varf, se urca din sudul muntelui, se castiga foarte rapid in altitudine si nu permite o aclimatizare usoara. Este recomandat doar alpinistilor foarte bine pregatiti si aclimatizati, atacul final al varfului facandu-se de la tabara Barafu si coborarea prin tabara Mweka ca si traseul Machame.

Ultimele doua rute sunt Lemosho si Shira, ambele apropiindu-se de varf prin partea de vest a muntelui. Ambele traverseaza platoul Shira si au portiuni de traseu comune. Lemosho este cea mai lunga ruta dintre cele 6, permite astfel cea mai buna aclimatizare insa este si cea mai scumpa.

Alegerea rutei este un lucru foarte important si trebuie sa luati in calcul experienta personala pe munte, numarul de zile al rutei, bugetul pentru excursie. Noi am decis sa mergem pe ruta Machame, stiind ca este una dintre cele mai frumoase si grele rute si am optat pentru inca o noapte pe munte. Cel mai usor acces la muntele Kilimanjaro se face cu compania KLM, zbor direct din Amsterdam, insa un bilet de avion Bucuresti – Kilimanjaro si retur cu KLM este in jur de 1200 Euro/persoana. Am gasit insa o varianta mai ieftina , dar si mai lunga care ne-a costat doar 600 de Euro deci jumatate din pretul biletului de avion pana pe aeroportul Kilimanjaro

Dupa o lunga calatorie cu avionul pe ruta Bucuresti – Londra – Dubai – Nairobi (uneori ruta mai lunga este mai ieftina), dupa o escala de cateva ore prin Londra si dupa experienta zborului cu Emirates (una dintre liniile aeriene de 5 stele) am ajuns in Nairobi, capitala Kenyiei pe 20 Octombrie 2009. Orasul Nairobi este poarta catre Africa de Est, toate marile companii aeriene au curse spre acest important oras de unde turistii isi continua calatoria spre parcurile nationale din Kenya sau Tanzania, catre plajele exotice sau catre muntii din cele 2 tari. Gandul meu este deja la muntele Kilimanjaro, iar in hotelul Stanley din Nairobi gasesc o poza cu Ernst Hemingway, celebrul scriitor american, vanator impatimit, oaspete de seama al hotelului unde am innoptat si autorul nuvelei “Zapezile de pe Kilimanjaro”.

Dimineata urmatoare pornim spre Tanzania. Intrarea se face pe la granita Namanga unde dupa o verificare a actelor ni se cer 50 USD de persoana pentru viza de Tanzania. Stiind ca viza pentru cetatenii romani este gratuita refuzam plata vizei si fara sa mai verifice, granicerul ne aplica vizele si ne ureaza drum bun. Incercarea moarte n-are ! Dupa aproape 12 ore, autocarul ajunge la hotelul din orasul Moshi, unde suntem asteptati de unul din ghizi montani care ne verifica echipamentul si ne explica traseul pe care il vom urma incepand cu a doua zi dimineata.

In dimineata zilei de 22 Octombrie facem cunostinta in acelasi timp cu ploaia si punctualitatea africana. Este prima zi din sezonul ploios, iar masina care trebuia sa ne ia de la hotel a fost blocata de politie pentru a a parcat neregulamentar. In zilele urmatoare vom scapa de problema punctualitatii, insa nu si de ploaie, care ne va chinui aproape pe intreaga durata a excursiei noastre pe munte. Pe o ploaie torentiala ma inregistrez la administratia parcului de la poarta Machame si ma intreb deja daca echipamentul meu va face fata ploii de pe munte.

Urmeaza 7 zile pe munte, 6 nopti in cort, un traseu de 61 de kilometri si o aventura care nu stiu cum se va termina. De la poarta Machame avem de traversat in prima zi 10 km pana la Machame Hut. Drumul traverseaza padurea si in ciuda ploii care continua sa ne sicaneze, ma simt foarte bine.

Traseele prin padure sunt favoritele mele, si ma simt foarte bine, insa regret aceasta ploaie care nu prea imi permit sa fac poze sau sa admir flora acestei paduri. Dupa aproximativ 3 ore ajung intr-o poienita unde gasim un cort mare instalat, mese si scaune montate, toti porterii opriti si masa gata pregatita.

Avem parte de 3 feluri de mancare, o atmosfera excelenta si toata lumea este optimista. Invatam regulile de baza pe Kilimanjaro: “pole pole” si consumul de apa. Proverbul african “Haraka Haraka Haina Baraka” se traduce in “graba strica treaba” si este semnificativ pentru modul in care trebuie sa te deplasezi pe munte, unde pentru o aclimatizare buna trebuie sa mergi “pole pole” (incet, incet). Ghizii ne amintesc mereu sa consumam lichide, minim 3 litri in fiecare zi. In jurul orei 18:00 ajungem la Machame Hut (3000 metri altitudine) unde mai intai ne inregistram. Corturile noastre sunt montate si vedem ca avem corturi noi si foarte bune (firma Mountain HardWear), bagajele mari puse in fata cortului si un cort mare in care mergem sa ne schimbam de hainele ude. Suntem asteptati cu floricele, ceai cald, biscuiti si avem din nou o masa excelenta. Prima zi a trecut cu bine, la fel va trece si prima noapte.

Soarele rasare foarte devreme in Africa si in fiecare dimineata am fost foarte matinali. Primim ceai sau cafea calda in termosuri, apa calda in lighean ca sa ne spalam si apoi suntem invitati la micul dejun. Acesta este ritualul in fiecare dimineata pe munte, iar responsabil este Zacharia, un asistent de bucatar care devine favoritul nostru dintre localnici. Orice aveam nevoie, se rezolva simplu: chemandu-l pe Zacharia, care gasea imediat solutia.

In a doua zi pe munte, ploaia ne-a insotit din nou pe intreg traseul de 7 kilometri pana la Shira Camp. Am traversat o zona de bolovani si buruieni si am ajuns la 3840 de metri altitudine, unde se afla platoul Shira si a doua tabara de pe traseu.

Capul a inceput sa ma doara, era foarte frig si nu mai aveam pofta de mancare. Noaptea Florin, colegul meu de cort mi-a cerut si el o pastila pentru durere de cap si am dormit destul de prost. In a treia noastra dimineata pe munte am avut parte de soare si de un mic dejun servit afara, insa senzatia de greata, ameteala si durerea de cap inca nu imi disparuse asa ca nu am putut profita la maxim de privelistea de pe Shira Camp catre Muntele Meru si spre varful Shira.

Restul grupului se simtea bine in aceasta dimineata, insa traseul din cea de-a treia zi avea sa ne duca la Turnul de Lava situat la 4600 de metri unde altitudine ridicata, ceata si temperatura scazuta ne-au dat tuturor dureri de cap puternice. Am innoptat insa la Barronco Hut (3950 metri), coborand astfel de la 4600 de metri intr-o zi care ne-a ajutat mult sa ne obisnuim cu altitudinea si in care am mers alti 10 km. Climb high and sleep low este ceea ce am facut noi in aceasta zi, un principiu de baza al aclimatizarii, care este pus in practica foarte bine pe ruta Machame si datorita caruia sansele de reusita cresc considerabil. Cerul era senin si am avut parte de o noapte minunata, in care ne-am odihnit foarte bine.

Dimineata soarele ne-a readus optimismul. Deja am uitat de durerile de cap din seara precedenta si ii sunt recunoscator ghidului care mi-a spus mereu sa beau lichide si sa stau linistit ca la Barranco Hut ma voi simti mai bine. Avem de la tabara noastra din nou o superba priveliste si vedem in fata zidul Barranco pe care trebuie sa il urcam in aceasta a patra zi.

Pornim pole pole, pentru prima data mergem fara geci de ploaie sau polare pe noi si ne minunam de felul in care se misca porterii pe acest traseu abrubt cu atata greutate in spate sau pe cap. Fiecare porter are un sac mare impermeabil pe care il cara de la o tabara la alta. Unii cara corturile, saltele noastre pe care ne asezam sacii de dormit, rucsacii nostri mari in care avem sacii de dormit si mare parte din bagaj, altii cara mancarea, apa, scaunele si mesele.

Dupa ce trecem de Barranco Wall, traseul devine mai usor, incepem din nou coborarea pana in valea Karanga unde ajungem in jurul pranzului. Corturile sunt deja montate si porterii ne asteapta in tabara si ne felicita. “Yes we can” a devenit deja imnul grupului, iar in aceasta dupa-amiaza jucam carti la 3963 de metri si schimbam impresii cu un american venit pentru 3 saptamani in Tanzania (o saptamana pe munte, o saptamana de safari si o saptamana de plaja in Zanzibar-calatoria perfecta in Tanzania) si cu alte 2 surori americane care veneau de pe Lemosho Route si cu care ne-am intersectat la Barranco Hut. Noi suntem grupul vesel de pe munte, ghidul nostru Daniel ne invata sa cantam si incalzindu-ne cu un whisky de calitate de la cele 2 americane traim la intensitate maxima aceasta a patra seara pe Whisky Route. Jos se vad luminile din Moshi, iar senzatia este greu de exprimat in cuvinte. Ma culc plin de optimism si voios dupa o zi minunata pe munte.Din pacate vantul puternic si panta in care sunt montate corturile nu prea m-au lasat sa ma odihnesc.

Dimineata in jur de ora 09 parasim valea Karanga. Avem un traseu scurt de 4 km pana la Barafu Hut situata la 4600 de metri altitudine. Daca nu am fi optat pentru o noapte suplimentara pe munte, atunci Valea Karanga ar fi insemnat doar pauza de pranz si traseul Baranco – Karanga – Barafu ar fi trebuit facut intr-o singura zi (9 km), cu urcusuri si coborasuri multe si apoi atacul final spre varf in noaptea urmatoare. Ajungem la pranz la Barafu, si tragem de noi sa ajungem la cabana unde trebuie sa ne inregistram.

Aflam ca un olandez pe care l-am intalnit pe traseu si care nu facuse oprirea in valea Karanga a renuntat si Barafu Hut a fost punctul final al calatoriei sale pe Kilimanjaro. Suntem din nou la 4600 de metri, incepe sa ninga si durerile de cap au revenit la intreg grupul. Incepem sa luam diverse medicamente pentru durere de cap, bem lichide si luam pranzul. Unii dintre noi incearca sa doarma pana la masa de seara pe care o vom lua devreme. Simt frigul mai puternic ca oricand si cu greu ma misc de la cortul meu la cortul unde luam masa desi sunt doar 2 metri distanta. Dupa cina reusesc sa adorm putin in ciuda durerii de cap puternice. La ora 23:00 ma trezesc si incep sa ma pregatesc de aceasta noapte care ma cam inspaimanta. Ne strangem toti in “sufrageria” noastra de la 4600 de metri unde Zacharia ne asteapta cu ceai si cafea calda, cu bidoanele de apa umplute si luam o gustare formata din biscuiti si ciocolata. Ne gandim toti la piscina hotelului din Moshi, la camera amarata din hotel si la dusul dupa care tanjim in acel moment.

A trecut de miezul noptii, este deja 27 Octombrie si pornim incet ascensiunea finala. Nu stim ce ne asteapta, nu stim daca vom ajunge pana sus, insa tacuti, prin ninsoare, in sir indian urcam pole pole avand un ghid in fata care stabileste ritmul urcarii. Suntem insotiti de cei 2 ghizi, 2 asistenti de ghizi si 2 porteri cu experienta. Nu se vad decat frontalele noastre si ale celor care au pornit mai devreme. Cateva lumini se vad sus in departare si realizez ca suntem mult in urma lor. Ma simt destul de bine, reusesc sa pastrez ritmul, insa nu prea mai simt degetele de la un picior. Le misc mereu si nu ma opresc ca sa nu simt frigul. Dupa 3 ore facem un popas si rsurprinderea noastra primim ceai cald dintr-un termos mare carat de unul dintre porteri. Aflu ca unul dintre baietii din grup a renuntat si a coborat impreuna cu unul dintre ghizi. Nu mai simt durerea de cap, nu simt nici oboseala si sunt increzator, insa realizez ca nu am ajuns inca la jumatatea urcusului, iar frigul este tot mai puternic si ninge. Estimam ca sunt minus 15-18 grade. Pornim din nou la drum, gandindu-ne la cel care s-a intors din drum. Probabil ca daca ar fi spus tare ca se intoarce, si altii s-ar fi gandit sa renunte odata cu el. Au mai trecut inca 3 ore si aud in spatele meu unul dintre baieti intreband “cat mai avem ?” . Vreau si in acelasi timp nu vreau sa aflu raspunsul. Mi-e teama ca suntem inca departe dar primele raze ale soarelui incep sa apara si realizez ca au trecut aproximativ 6 ore de cand am plecat de la cort. “Inca o ora si ajungem la Stella Point” ne spune ghidul Daniel. Vedem acel punct in departare insa aceasta ora este un chin. Daca pana atunci am rezistat destul de bine, pe aceasta panta grea si la lumina primelor raze ale soarelui, puterile incep sa ma lase si parca merg in gol. Dau rucsacul unuia dintre porteri care ma incurajeaza si imi ofera sticla de apa. Sunt prea aproape si nu pot renunta acum, trag de mine si reusesc sa ajung la Stella Point unde ma prabusesc de oboseala pe o piatra. Incerc sa mananc un baton de ciocolata energizant insa nu pot. Ne felicitam, ne plangem, ne incurajam si pornim toti pe ultima parte a traseului, pe langa crater, timp de 45 de minute pana la Uhuru Peak. Este deja lumina, zapada peste tot in jurul nostru si incepe sa se insenineze. Ajungem toti in jurul orei 08 dimineata pe varf.

Ghidul Daniel o ia in brate pe Raluca, singura fata din grup. Este o imbratisare de bucurie, una enorma pe care o simtim toti 7 din grup. Fac poze cu placuta de pe varf, cu intreg grupul, insa incep sa simt tot mai puternic o ameteala. Dupa cateva minute incep sa ma clatin si ma intreb cum ajung eu jos in starea de ameteala pe care o am. Dupa o scurta discutie cu ghidul, acesta imi sugereaza sa pornesc coborarea in viteza si impreuna cu unul dintre porteri plec inainte. Alergam pe traseul de coborare, prin ninsoarea puternica. Sunt extrem de ametit, insa ma tin puternic cu un brat de porter si cu celalalt ma ajut de unul din betele de trekking. Suntem prinsi din urma de Cristian si de un ajutor de ghid, si ei coborand in viteza spre Barafu Hut din cauza ametelii lui Cristian. Traseul urcat de noi in 8 ore il facem in doar 90 de minute la coborare. Sarim ca niste capre negre din bolovan in bolovan iar picioarele incep sa ma lase. Intreb din minut in minut cat mai avem insa nu primesc nici un raspuns. Cand vad tabara in fata ma simt parca mai fericit decat atunci cand am ajuns pe varf. Sunt luat in primire de ghidul Gabriel, care se intorsese din drum cu cel care renuntase in cursul noptii. Ma sfatuieste sa dorm putin ca sa ma odihnesc. Dupa 2 ore ma trezesc intr-o stare mult mai buna, inca cu o durere de cap insa fara ameteala aceea groaznica si incep sa realizez ce s-a intamplat in urma cu cateva ore. Am reusit sa ajung pe cel mai inalt varf al Africii si am scapat dupa o coborare nebuna de High Altitude Cerebral Edema (HACE), o boala care apare la inaltimi ridicate si care poate sa fie fatala. Singurul tratament este coborarea rapida in altitudine, minim 1000 de metri. In jurul orei 12:00 ajunge in tabara si restul grupului, care a coborat incet fara sa alerge ca noi si care din cauza ninsorii se ratacisera.

Ziua inca nu s-a incheiat. Cea mai lunga noapte a fost urmata de o zi extrem de lunga. Dupa pranz am pornit coborarea pe ruta Mweka, un traseu care parca nu se mai termina. Traseul de 7 kilometri este destul de abrupt si pierdem in inaltime destul de mult. Dupa aproximativ 4 ore ajungem la Mweka Hut (3100 metri) unde ajungem epuizati insa fericiti. Eu reusesc sa dau un mesaj acasa si sa anunt ca am ajuns pe varf si ca sunt sanatos. Acasa se sarbatoreste cu prajitura si suc, noi decidem sa bem o bere Kilimanjaro pe care o gasim la baraca de la Mweka Hut si il invatam wist pe colegul american.

Ultima zi pe munte este una scurta. Dupa micul dejun decidem sa dam bacsisul intregii echipe care ne-a insotit. Am dat 150 USD fiecare, iar banii au fost impartiti de ghizi fiecarui participant in functie de importanta muncii lor. Inainte de a pleca din tabara avem parte de un moment emotionant. Drept multumire ne este oferit un adevarat concert din partea grupului, extrem de multumit de suma primita ca bacsis si deja atasati de noi. Cant si eu alaturi de ei, iar bucuria simpla a acestor oameni ma face si pe mine foarte fericit. Experienta calatoriei pe Muntele Alb a fost completata de aceasta legatura stransa pe care am realizat-o cu localnicii care ne-au insotit. Am simtit ca mi-am facut niste prieteni de care m-am despartit cu greu la final si care au ramas in inima mea. Cand ma gandesc acum la calatoria pe Kilimanjaro am imaginea rasaritului de soare de la Stella Point, ghetarii de langa Uhuru Peak, simt parca ameteala din acea dimineata de Octombrie insa obligatoriu vad imaginea lui Zacharia, Daniel si al restului din grup cantand la Mweka Hut sau luandu-si ramas bun la hotelul din Moshi.

Kilimajaro Songs

Este miercuri 28 Octombrie ora 17:00, suntem toti in jurul piscinei de la hotelul Keys din Moshi, proaspat dusati. Un ospatar negru mic de inaltime, imbracat cu haine cu 2 masuri mai mari decat el vine spre noi. Ne uitam la el si ne gandim la Zacharia, omul bun la toate de care ne este deja dor. In amintirea lui il rebotezam pe chelner Zacharia si il rugam sa ne aduca 8 beri. Cum ce bere ? Kilimanjaro ! Reclama acestei beri este : If you can’t climb it, drink it !.  Zacharia, one more please !   We deserve it, because we climbed Kili !

Tags: Expeditie, Kilimanjaro, munte, Tanzania, trekking